„Stau întins pe pat. Înțeleg că nu pot să adorm și deschid ochii, iar vis-a-vis de casa mea este o altă casă, pe care urcă o statuie de-a lui [Abraham] Lincoln și intră pe o fereastră. În moment ce mă uit la asta, observ, pe de altă parte, cum zeci de soldăței sovietici din plumb încep să sară pe fereastra mea și vin spre mine să mă cucerească. Scrie oamenisikilometri.md
Mă sperii, înjur și îmi zic mie însumi să privesc în altă parte, poate dispare ceea ce văd. Însă, uitându-mă în partea opusă, văd pe tumbă bong-ul din care fumam și, la un moment dat, acesta începe să se îndoaie și să se învârte în jurul propriei axe foarte repede. Și eu îmi zic în cap: dacă bong-ul va fi mâine boțit, înseamnă că asta chiar a avut loc. Iar în moment ce eu mă gândesc la asta, văd cum mâna mea începe să iasă din perete, se oprește lângă bong și îl dezdoaie.”
Dima numește momentul de mai sus „cea mai grozavă halucinație” pe care a trăit-o în anii de consum și a durat în jur de 24 de ore. După această călătorie, corpul lui s-a transformat în legumă preț de câteva zile.
Trăia în Sectorul 3 din București, într-o cameră de aproximativ 12 metri pătrați, care părea o fantomă a perioadei comuniste din România. Pereții, cândva albi, deveniseră bej, iar draperiile nu se mai spălau de vechime.
Îndată ce intrai pe ușă, pe stânga era un pat, în fața lui o tumbă, iar pe dreapta un dulap vechi și ros de timp. La fel era și caloriferul din fontă, vopsit și revopsit de zeci de ori. Pe jos erau înșirate haine murdare ce serveau drept covor.
Acest episod a avut loc acum mai bine de 13 ani în urmă. Perioadă în care Dima, pe-atunci un băiat de 18 ani de ani, și-a amanetat nouă ani din viața lui drogurilor.
Povestea lui Dumitru [Dima – n.r] Colesnicov pe care urmează să o citiți este o restructurare a memoriilor lui din acea perioadă. Actualmente, Dima are 33 de ani, lucrează manager administrativ la compania tatălui său, creează muzică la dânsul acasă și se confruntă cu probleme de memorie și, în general, cu integritatea intelectuală.
În decembrie 2023, Dima a împlinit cinci ani de când e treaz.
Cu câteva luni înainte de a deveni consumator stabil de stupefiante și psihotrope, Dima fumase cânepă de câteva ori. Și nu pentru că și-a dorit neapărat să încerce, ci pentru că a vrut să impresioneze o fată. „Ea mi-a dat de înțeles că ar vrea să încerce să fumeze, iar eu nici nu-mi mai amintesc cum am făcut rost de iarba aia, doar ca să o impresionez. Așa că am hotărât să încerc și eu și a fost cool. Am înțeles despre ce este vorba și îmi era пох*й [totuna] de tot ce se întâmpla în jur. Chiar și de fata aia.”
Era anul 2009 când Dima s-a mutat la București, deși planul inițial era să plece în Strasbourg, unde aplicase la o facultate de economie. Scopul primar era să plece de acasă, indiferent de domeniul de studii sau locație.
„Am aplicat la facultatea de economie în Franța cu aceleași note ca și un coleg de-al meu. Amândoi aveam media 9,2, însă colegul meu a primit răspuns afirmativ mai devreme, iar mie îmi venise răspunsul afirmativ abia în octombrie. Din acest motiv, ca să mă asigur că plec de acasă, am ales să aplic și la București, la Universitatea Româno-Americană, la fel, Facultatea de Economie. Nu mai puteam să stau în Moldova, căutam orice opțiune care să nu mă mai rețină aici”, povestește Dima.
În acel an de studii la București, viața lui Dima s-a împărțit în până și după. Unele lucruri și le amintește clar, pe altele mai puțin. Dar ceea ce nu are cum să uite niciodată este momentul când a luat decizia să consume droguri tari. N-a avut nevoie de multă negociere cu sine însuși. Pur și simplu, îndată ajuns la București, era bucuros că a scăpat de tutela familiei și că toate deciziile îi aparțin doar lui.
„Eram cu un tovarăș din Chișinău cu care, apropo, m-am intersectat cândva demult pentru prima dată la olimpiada de biologie. Cu el aveam două lucruri în comun: pasiunea pentru biologie și blues. Noi cântam împreună în oraș, el la muzicuță, eu la chitară. Și, la un moment dat, am observat un magazin cu droguri legale în mijlocul Pieții Romane și am decis să intrăm să vedem ce este acolo.”
Își amintește că era un loc tare atrăgător și, pentru el, un tânăr de 18 ani care venea din Moldova, totul îi părea foarte civilizat și modern. „I-am spus consultantului că n-am încercat decât cânepă și am cerut ceva mai ușor. Iar el ne-a dat spice, unul dintre cele mai periculoase droguri. Ceea ce a urmat n-a fost deloc ușor, pentru că spice-ul are un efect practic imediat.”
Spice reprezintă substanțe chimice produse în laborator care au efecte similare canabisului, din care cauză mai este cunoscut și sub denumirea de „canabis sintetic”. Aceste substanțe sunt adesea pulverizate pe plante uscate și apoi ambalate sub forma de fumigene sau substanțe pentru vaporizare.
Dima nu înțelegea ce bagă în el. Îi plăcea starea de euforie, putea comunica mai ușor cu oamenii, se simțea liber și avea mai multă încredere în sine. Nu înțelegea, însă, procesul de dependență la nivel științific. Mai târziu a găsit o explicație și pentru asta.
„Teoria în care cred prezintă două posibilități legate de dezvoltarea dependențelor. Prima posibilitate este predispunerea genetică, care poate fi divizată în două opțiuni: fie ai puțini receptori pentru o anumită substanță, fie acea substanță este sintetizată în cantități reduse în organism.
Să luăm exemplul endorfinei, care este una dintre cele mai puternice substanțe legate de dependență. Presupunem că avem doi gemeni cu același cod genetic, născuți în aceeași zi. Dacă unul dintre ei ajunge într-o familie iubitoare, iar celălalt într-un mediu mai puțin favorabil, și amândoi experimentează în același moment o traumă, există o diferență semnificativă în modul în care vor reacționa.
În cazul primului geamăn, care crește într-o familie iubitoare, reacția la durere poate fi diferită. Acesta învață că există sprijin și compasiune în momentele dificile. În așa fel, copilul învață că, în fața durerii, răspunsul său poate fi eliberarea naturală de endorfină. Astfel, copilul dintr-o familie cu o atmosferă pozitivă va învăța să urmeze un traseu în care mintea sa se adaptează să facă față provocărilor.
În contrast, cel care crește într-un mediu dificil poate ajunge să trăiască în durere până în momentul în care găsește o soluție. Poate încerca să compenseze lipsa de susținere prin utilizarea substanțelor precum heroina. Acesta poate ajunge să creadă că a trăit în durere ani de zile, dar acum a găsit o modalitate de a scăpa această durere prin droguri.”
Deși Dima s-a născut într-o familie iubitoare și protectoare, la fel ca în cazul primului geamăn, contextul s-a schimbat după ce, în copilărie, a suferit un accident. „Din cauza unei fracturi la coloană, atitudinea părinților mei era extrem de strictă și adesea se datora preocupării pentru starea mea fizică. De exemplu, nu mi se permitea să fac anumite activități fizice, la fel ca ceilalți copii, iar acest lucru a creat o separare între mine și lumea exterioară. Această severitate era o problemă la nivel inconștient, pentru că, în momentul când am ajuns la București, am văzut cât de accesibil este totul și cât de largă este lumea mea.”
Pe de altă parte, mama lui Dima spune că, într-adevăr, acea traumă i-a făcut să fie mai protectivi și atenți cu el. „Atunci când copilul crește, el trebuie să-și ia niște angajamente, ca să crească mai responsabil. Dar dacă se întâmplă invers și toate dificultățile care i se întâmplă sunt confruntate de către părinți, el se gândește de ce ar trebui să facă ceva, dacă mama și tata rezolvă pentru el. Cu toate astea, eu nu cred că este vina noastră că Dima a început să consume droguri, fiindcă noi am încercat să-l protejăm. Și, în general, încercam să-i oferim tot ce este mai bun.”
Cu cât mai largă devenea lumea lui interioară sub influența drogurilor, cu atât mai tare se restrângea conexiunea cu ceea reală. A fost suficient practic un prim contact cu stupefiantele, ca Dima să constate că este dependent de ele.
În prima lună la București a cheltuit 700 de euro pentru droguri, bani pe care părinții îi oferise pentru câteva luni de trai. Înțelegea că la mijloc deja este o problemă, dar anihila vina, anxietatea și frica cu mărirea dozelor. „Odată ce mi-am fumat anxietatea, am înțeles că pot face asta cu orice sentiment.”
Când i s-au terminat banii, a găsit soluția în împrumuturi. O făcea fără remușcări, pentru că știa că părinții o să-i mai dea și îi va returna. Nu-și mai amintește cum exact și-a anunțat părinții că a cheltuit deja banii, dar știe sigur că i-a manipulat într-un fel anume, așa cum obișnuiesc să facă persoanele deja dependente.
În meniul de consum zilnic era spice sau orice alt drog recomandat de cineva sau pe care cineva aleatoriu îi dădea să-l încerce. „Cred că am încercat cam tot ce se putea, cu excepția drogurilor injectabile. În general, primii trei ani my drug of choice era spice, iar următorii ani a fost canabisul.”
Cel mai dur și cel mai greu stupefiant consumat a fost și cel mai accesibil. L-a cumpărat din farmacie cu câțiva roni. Fără rețetă sau prescripție medicală, pentru că, în realitate, este o soluție pentru femei cu uz extern. Sub acel preparat Dima a fost praf trei zile și a avut halucinația descrisă în debutul articolului.
Nu exista niciun impediment în găsirea drogurilor și nici a dealerilor. „Îi găseam prin tot felul de druji [cunoscuți – din rusă]. Îmi amintesc că, odată ce am ajuns în Bratislava, după doar o oră am găsit de la cine să cumpăr cânepă. Știi, vorba aia, porcul glod găsește. Așa și eu, precum și mulți alții ca mine.”
A fost nevoie să ne vedem cu Dima de câteva ori, pentru o restructurare cât mai precisă a momentelor legate de trecutul lui. Prima dată ne-am văzut la o terasă din sectorul Ciocana al capitalei. Pentru a doua întâlnire am stabilit să ne vedem la el acasă, acolo unde împarte spațiul cu două pisici, doi câini, patru chitare, multe cărți înșirate pe rafturile de pe perete și, cel mai important, cu muzica care, spre deosebire de alte lucruri, a fost întotdeauna alături de el.
„Muzica a fost mereu parte din viața mea, chiar și atunci când eu eram în cel mai mare întuneric. Ea mereu a fost în paralel cu tot ce se întâmpla. Eu mă drogam, eu cântam. Eu cântam, eu mă drogam. Și tot așa, într-un cerc fără capăt.”
Una din camerele în care Dima petrece cel mai mult timp e întunecoasă, iar de pod atârnă o lustră cu lumină caldă și slabă. Se așează înghesuit pe scaunul din fața calculatorului, alături de care stau mixerul și sintetizatorul cu ajutorul cărora vrăjește muzică, respiră adânc și spune:
„Știi, drogurile au deschis în mine chestii care erau deja în interiorul meu, dar eu mă temeam de dânsele. De exemplu, mă gândeam că sunt prea prost ca să mă duc la biologie, dar, consumând, am găsit curaj să las economia după un an și să mă mut la Facultatea de Biologie. Apoi am început să înțeleg valoarea mea intelectuală. Și cu muzica la fel – am înțeles că nu-s chiar așa de prăpădit și că pot să fac muzică.”
Anul 2009 n-a fost nici pe departe cel mai critic an din viața lui, pentru că au urmat mulți ani în care cel mai important pentru el era cum să facă rost de droguri.
National Institute of Drug Abuse definește dependența ca o tulburare cronică și recurentă caracterizată prin căutarea și utilizarea compulsivă a drogurilor în ciuda consecințelor adverse. Este considerată o tulburare cerebrală, deoarece implică modificări funcționale la nivelul circuitelor cerebrale implicate în recompensă, stres și autocontrol. Aceste modificări pot persista mult timp după ce o persoană a încetat să ia droguri.
Totodată, specialiștii menționează că dependența este asemănătoare altor boli, cum ar fi boala de inimă. Ambele perturbă funcționarea normală și sănătoasă a unui organ în corp, ambele au efecte nocive grave și ambele sunt, în multe cazuri, prevenibile și tratabile. Dacă nu sunt tratate, pot persista pe termen lung și pot duce la deces.
Nu a vrut să abandoneze studiile, pentru că trebuia să aibă o explicație în fața părinților care, la acea vreme, deși bănuiau unele lucruri, nu credeau că este vorba de adicție și că fiul lor e narcoman.
În general, istorisește Dima, dependența poate fi divizată în trei perioade distincte: perioada de început, perioada intermediară și perioada de agravare. „În perioada de început, cunoscută ca și perioada roz, care a durat cam un an pentru mine, experiența era una de bucurie constantă. Uneori chiar reușeam să obțin note bune la universitate, poate chiar și note de 10. Visam să devin un mare biolog și să-mi realizez un vis din copilărie, cel de-a transplanta gene din baobab tatălui meu, astfel încât el să poată trăi două mii de ani.”
Dar în vara lui 2010, între anul întâi și doi de biologie, a venit perioada cea mai complicată, adică cea de agravare. Atunci Dima a ajuns să fie boschetar prin alegere. Inspirația i-a venit dintr-un articol pe care îl citise când era mic. Ca să scrie acel articol, autorul trăise timp de două luni într-o comunitate de boschetari.
Doar că alegerea lui Dima avea un alt scop. „Am ales, timp de trei luni, să dau banii pe droguri, și nu pe chirie. Era și o parte romantică în asta, cel puțin mie așa mi se părea atunci. Părinții mei nici până în ziua de azi nu cunosc despre asta.”
În 2010, când Dima consuma canabis deja de un an, raportul anual privind consumul și traficul ilicit de droguri constata că acesta era stupefiantul cel mai frecvent utilizat în Moldova.
Astfel, în anul 2010, aproximativ 3,9% din populația cu vârste cuprinse între 15 și 64 de ani au consumat canabis cel puțin o dată în viață, preponderent fiind vorba de bărbați din mediul urban.
Între timp, dozele deveneau tot mai mari. Trăia ca să consume și invers. Plus la asta, se confrunta cu tot felul de stări depresive pe care nici măcar drogurile nu le mai puteau mușamaliza.
„Nu aveam poftă de mâncare. Nu puteam bea apă. Hrana mea erau drogurile. Corpul meu era atât de intoxicat, încât nu accepta decât droguri. Fumam câte 10-15 grame pe zi, iar recordul a fost de 20 de grame de iarbă”, cantitate de cannabis care se echivalează cu volumul de fum a cel puțin trei pachete de țigări, explică Dima.
La un moment dat, a ajuns să cântărească 45 de kilograme, jumătate din greutatea lui normală. Acest lucru l-a făcut ca, pentru prima dată de când a început să consume zilnic, să-i fie frică și să renunțe la droguri pentru trei luni.
A recidivat de ziua lui de naștere, când împlinea 21 de ani. Și-a zis că nu o să i se întâmple nimic, dacă fumează un cui de iarbă. Tot atunci i-a întors spatele unul din puținii prieteni pe care încă îi avea aproape. „El a încercat să mă ajute, dar e imposibil să ajuți un om în consum. Trebuie să-i întorci spatele, pentru că nu se poate ajuta decât el singur.”
Așa au început încă șase ani consecutivi de consum. În acest timp, schimbase vreo opt locuri de muncă: lucrase la un hostel, la o agenție de turism, la capsat hărți școlare, ca manager de vânzări, apoi a lucrat la propriul proiect cu harta Chișinăului pentru turiști, apoi ca barmen, apoi iar în vânzări. Ultimul său job temporar din acea perioadă a fost la un call center, unde nu-și amintește ce exact făcea. Toți banii pe care-i câștiga se duceau exclusiv pe consum și rareori pe mâncare.
Tot în acea perioadă era într-o relație abuzivă și complicată. „Uneori, am impresia că în relația aia mă dedublam: pe deoparte, era Dima romantic, calm și prezent; iar pe de altă parte, era un Dima care e întruchiparea unui demon. De cele mai deseori, deveneam al doilea personaj – mereu nemulțumit de ceva, mereu iscodeam motive de ceartă și, uneori, asta ducea la violență verbală, încleștări de mână ori pumni în pereți. Nu știu de ce ea a fost cu mine atâta timp, dar despărțirea de ea m-a adus la ideea că dânsa era ultimul om din viața mea care ținea la mine”, mărturisește Dima.
Unicul lucru pe care nu-l abandonase Dima, sau mai bine spus invers – care nu l-a abandonat pe el, a fost muzica. Cânta în stradă. Cânta la tot felul de party-uri. Organiza concerte închise, unde făcea jamming cu tot felul de cunoscuți pasionați, ca și el, de muzică.
În 2016, Dima conștientizase că rămăsese singur. Doar el, adicția, fricile lui și muzica. Chiar și camera în care locuia era aproape goală. Nu mai avea decât bong-ul, tumba, dulapul ros, patul și draperiile îngălbenite de timp. Toate lucrurile care au existat până atunci în odaie au fost duse la amanet: trei telefoane, computerul lui, computerul și chitara unei prietene, plus două chitări personale.
În acel moment, datora în total aproximativ 20 de mii de euro. Și deja nimeni nu mai voia să-i împrumute bani. Așa s-a pomenit în fața lui două opțiuni: ori iese în stradă, dar deja nu din romantism, și trăiește printre boschetari, ori sună părinților și le cere ajutor.
„Am ales a doua variantă. Le-am comunicat transparent despre absolut tot și i-am rugat să mă ajute. Iar a doua zi ei deja erau la București. Și, împreună, ne-am întors la Chișinău pentru doar o săptămână, pentru că în acest timp ei găsiră un rehab (centru de reabilitare – n.r.) în Israel.”
Mama lui Dima își amintește de acea perioada ca una foarte complicată, în care ea și soțul ei se simțeau singuri și neajutorați. Cunoșteau de problema lui Dima practic din primul an de consum. Știau că împrumută bani; împrumuta chiar și de la mătușa sau sora lui aflată în Canada. „Noi încercam să găsim soluții, să întoarcem unele datorii de care cunoșteam și să căutăm ajutor pentru noi, fiind părinții lui.”
Multă lume le-a întors spatele, mărturisește mama lui Dima. Însă nu învinuiește pe nimeni, deoarece ea însăși recunoaște că, înainte de a avea un fiu dependent, disprețuia consumatorii de droguri, necunoscând faptul că, de facto, aceștia sunt bolnavi și au nevoie de ajutor specializat.
Își amintește clar momentul în care, pentru prima dată în anii de consum, Dima le-a cerut ajutor. „Ne-a sunat și ne-a rugat să-l luăm de la București. Ne-a zis: Mama, tata, eu am încercat să ies singur din situație, dar nu pot. Ajutați-mă. Îndată după asta, ne-am urcat în mașină și am pornit la București să-l luăm acasă. Dima ne zicea să-l închidem la vilă și să-l lăsăm acolo în sevraj, dar i-am zis că el nu e animal, cum să-l lăsăm acolo, și m-am așezat la computer, am scris pe internet centre de reabilitare narcotică și am găsit unul în Israel. Imediat am telefonat acolo și mi-au zis: Veniți măcar [și] mâine. Noi l-am adus de la București luni, iar joi deja am zburat spre Israel.”
Dima povestește că a stat în Israel doar trei luni, pe când trebuia să mai stea încă 12 luni. Toate pentru că, în acea perioadă, avea un comportament provocator și se certase cu administrația rehabului.
„După Israel, n-am consumat un an și nouă luni, perioadă în care am lucrat în exces ca să întorc datoriile de care țineam minte. Mă trezeam și mă culcam cu cifra de 20 de mii euro în cap, până când am întors banii. Iar după asta am recidivat din cauza presiunii pe care am pus-o pe mine în acei aproape doi ani.”
Consumul nu a durat mult, aproximativ o lună, la fel ca și a doua reabilitare. De data asta îi era mult mai ușor să se ia în mâini, pentru că în Moldova deja cunoștea comunitatea N.A. (Narcotics Anonymous).
„Am stat la rehab 26 de zile, în loc de 28. Nu știu cum reușeam să fac tot felul de mișmașuri și mă credeam atotștiutorul. Deși nu se permitea, am reușit să strecor un telefon cu mine, ieșeam la repetiții și aveam cam același comportament ca la rehabul din Israel. Cred că eram încă în perioada de negare”, mărturisește Dima.
La nici o lună după ce a ieșit din rehabul din Chișinău, și-a făcut valiza și a zburat peste ocean. „Mă sunase într-o zi nepotul meu din Canada și îmi spusese că nu poate face față adicțiilor. Iar eu, punându-mi masca salvatorului, mi-am făcut geanta și am plecat la el, chiar dacă aveam în spate două recidive, dintre care una proaspătă, și, teoretic, eu singur nu eram ok.”
A stat acolo vreo șase luni și a recidivat, din nou, de ziua lui. „Nu știu de ce, am hotărât să fumez un cui. Probabil nu mă simțeam bine, se întâmplară prea multe schimbări bruște. Toți aveau așteptări de la mine. Plus sindromul acela nenorocit de salvator peste capul meu.”
După acel singur cui fumat de ziua lui, Dima a fost treaz încă jumătate de an, apoi a revenit în Moldova, cu un bagaj de dezamăgiri, frustrări și vinovăție. „Eram foarte dezamăgit în mine și în viață. Pe deoparte, eu făcusem niște bani la stroikă [construcții – din rus.] și îmi cumpărasem chitara pe care în veci nu mi-aș fi permis-o acasă, dar, pe de altă parte, eram tare pierdut și anxios.”
Se făcea aproape un an de când nu mai consuma. Însă a recidivat din nou. „Țin minte un moment, cu ceva timp înainte să recidivez: M-am pus pe o bordură, până a ajunge la o petrecere, și am început să plâng în hohote și înțelegeam că eu nu vreau să fiu la petrecerea asta, că eu abia de mă țin în mâini. Am sunat-o pe maică-mea și îi ziceam că nu știu ce e cu mine, că parcă în esență e tot bine, dar nu pot să trăiesc. Starea asta a durat cam o săptămână, apoi am recidivat – timp de o lună aveam în meniu iarbă și alcool.”
În 2021, Dima publică albumul Is this even practice, dude?, în care se regăsește și piesa Third eye suicide, pe care a compus-o în perioada în care se confrunta cu gânduri suicidale.
Era a treia și ultima recidivă. În decembrie 2018, Dima a mers la un rehab din Odessa, unde a stat două luni, după care a fost transferat pentru patru luni la Herson. De atunci se fac 1.843 de zile de când Dima este treaz. Și cam 156 de săptămâni de când frecventează clubul N.A.
„La clubul N.A. sunt 12 pași de recuperare. Merg acolo de trei ani și sunt la pasul patru, care, probabil, e unul dintre cei mai complicați pași din recuperare, pentru că aici lucrezi supărările din trecut și din prezent. Lucrezi cu vinovăția și cu relațiile cu apropiații. E o introspecție complicată, unde tu atingi subiecte care dor. Acest pas îl trec deja de un an și e destul de greu.”
În cadrul cluburilor N.A. nu există consilieri plătiți. În schimb membrii care au trecut prin probleme cu dependența de droguri își împărtășesc experiențele și oferă ajutor celor care încă luptă. Mai mult, ajunși la un anumit nivel, membrii clubului pot deveni mentorii cuiva, pentru a-i ajuta în procesul de recuperare.
„Există un moment de revelație atunci când realizezi că persoana cu care discuți resimte sau a trăit lucruri similare. Mai mult decât atât, prin aceste conversații îți amintești de unde tu ai pornit și ce progres ai făcut. Am cinci ani de când nu consum și, uneori, acest lucru îți dă încrederea că nu vei reveni niciodată la droguri. Vorbind cu un tip care nu consumă de o lună, tu conștientizezi că și tu erai la fel și că efortul de a ajunge aici a fost prea mare”, mărturisește Dima.
La finele anului 2021, în Moldova erau de 11.707 consumatori de droguri înregistraţi oficial, conform Raportului „Consumul şi traficul ilicit de droguri”. Totodată, raportul atestă o descreștere a numărul cazurilor noi de consumatori luaţi la evidenţă – 487 de persoane, comparativ cu 537, în anul 2020.
Pe de altă parte, din totalul cazurilor noi luate în evidență, majoritatea erau consumatori de de marijuana 246 ( sau 50,5%), în timp ce canabisul rămâne cel mai capturat drog la nivel național, mai remarcă raportul.
Deja de aproximativ opt ani, și părinții lui Dima frecventează clubul părinților N.A, ceea ce îi ajută să scape de dorința de-al controla. „Asta este viața lui, alegerile lui. Dacă Dima o să vrea să consume, el o să facă acest lucru sub controlul meu sau fără. Încerc să nu fiu hiperprotectivă și să am încredere în el. Eu știu că el este sincer cu mine acum, pentru că, dacă n-ar fi, s-ar întoarce la consum. Sunt conștientă că este o boală. Dima este curat de aproape cinci ani, muncește, face muzică, își trăiește viața așa cum trăiește toată lumea, dar sunt conștientă că el poate recidiva și în cinci ani, și în 10 ani și în 30 de ani”, se confesează mama lui.
Stă în continuare înghesuit în scaunul din fața computerului. Fața i se luminează de la lumina ecranului și pune pe fundal Dima fingerstyle, o parodie la o piesă care circulă pe internet pe care încă nu a făcut-o publică. Schițează un zâmbet sub sunetul notelor, scapă în șoaptă câteva cuvinte din piesă și apoi începe să vorbească despre ceea ce îl ține treaz aproape cinci ani.
„Știi, eu nu regret nimic. Pentru că mi s-a bătut foarte tare în cap paradigma că, dacă o să regret, o să recidivez, iar eu mă tem să recidivez după atâția ani. Frica de a reveni la consum nu e irațională, ca și cum m-aș teme să ies din casă și să nu mă muște un câine vagabond, dar, din contra, ea este cea care mă ține treaz.”
Acum Dima are o relație armonioasă cu părinții lui și recunoaște că, în acești cinci ani, au învățat cum să relaționeze împreună. Continuă să lucreze la afacerea tatălui lui, să producă muzică acasă la el și să-și proiecteze niște scopuri de viitor.
„Nu am niciun sens, dar am un scop foarte clasic – să am o familie și, probabil, cred că ăsta este cel mai mare scop dintre toate scopurile mele în momentul dat”.
Foto – Vlaicu Bunduchi
Editare – Nicolae Cușchevici
