Există un anumit gen de interviuri după care timp îndelungat îți rămâne pe buze un gust dulce-amărui. Amărui pentru că forțezi pe interlocutorul tău să trăiască iar și iar momente neplăcute din trecut. Dulce – datorită sincerității și curajului care se citește în fiecare cuvânt pronunțat. Astăzi – un dialog deschis cu Irina Poverga, președintele AO ”Mamele pentru Viață”.
Ira, îți amintești adeseori de trecutul tău?
Sunt uneori momente când procedezi incorect, singură nu știi de ce. Iată în asemenea momente eu revin în trecutul meu. În total, eu am utilizat droguri aproximativ 14 ani. Este un termen destul de mare care și-a lăsat amprenta în modul meu de gândire, în sufletul meu. Mi-e greu să-mi amintesc de această perioadă, pentru că acolo a fost prea multă durere, neîncredere, decepție, prea multă trădare. Aceasta a lăsat o urmă în viața mea, de exemplu, nu prea am încredere în oameni. Dintr-o parte se poate crea impresia că eu sunt o persoană foarte deschisă, dar de fapt sunt, mai degrabă, sociabilă. Cea care este autentica ”eu” – este închisă pentru oameni.
Cine o cunoaște pe adevărata Ira Poverga?
Nu știu, poate Ruslan…
Poate?
Poate. În primii ani ai relației noastre eu nu-l cunoșteam cu adevărat, ci doar îl apreciam reieșind din anumiți factori exterior, în baza atitudinii mele față de un tip de bărbat sau altul. Odată eu l-am întrebat dacă el mă cunoaște pe mine așa cum sunt de fapt. El a răspuns că da. Mie, bineînțeles, mi-e curios ce știe el despre mine, cum mă vede. Pot să spun cu certitudine că el mă simte ca nimeni altul. În același timp, consider că nimeni nu ne poate cunoaște sută la sută, nu există așa persoană. Uneori tu însăți nu poți să te cunoști 100%. Această lacună de cunoaștere se manifestă, mai ales, în situații de criză. Băieții adesea mă întreabă la grupurile de suport: oare chiar niciodată nu mă voi mai droga? Eu nu le pot oferi un răspuns categoric, pentru că nu știu.
Ești onestă.
Da, pentru că eu nu pot să știu ce se va întâmpla în viața mea. Cel puțin astăzi eu fac tot posibilul pentru ca să nu mă droghezi mâine, însă viața uneori îți aduce asemenea surprize…. Eu niciodată nu spun ”niciodată”. Nu din cauza lipsei de încredere. Drogul pentru mine este ceva mărunt, murdar, inutil. Eu deja am învățat să fac față situațiilor de criză și să primesc satisfacție de la viață fără droguri. Însă eu nu pot afirma că niciodată nu mă voi droga, aceasta ar fi încredere de excesivă și arogantă, iar aroganța este periculoasă.
Îți amintești când anume ”ai cotit în direcția greșită”?
Eu știu cauza care m-a determinat să devin o narcomană – frica de singurătate. Acest sentiment a fost foarte puternic, pentru că am crescut fără tată și îmi lipsea atenția, grija și căldura bărbătească. Probabil din această cauză m-am căsătorit foarte devreme.
Câți ani aveai?
19. Primul meu soț era narcoman. În pofida acestui fapt, el a iubit foarte mult familia, pe fiica noastră, întotdeauna a avut grijă de noi. Pentru aceasta îl respect foarte mult.
Când v-ați căsătorit, el deja utiliza droguri?
Da, dar erau anii ’80, pe atunci aceasta nu era o problemă atât de gravă ca acum. Mie mi se părea că nu e nimic rău în aceasta, el chiar îmi plăcea când era sub acțiunea drogurilor, aceasta îl ajuta să se descătușeze. Singura persoană care nu-l plăcea era mama mea.
Adică mama a avut dreptate?
Da. Atunci când m-am căsătorit, ea mi-a spus: ”La ce-ți trebuie el? Doar e un narcoman?!”. Eu i-am răspuns: ”Ei și ce? Eu îl iubesc!” și am plecat. Apoi, bineînțeles, am început să mă confrunt cu consecințele. Deși el își iubea familia, narcomanul întotdeauna rămâne un narcoman – este o persoană bolnavă pentru care drogul este o prioritate.
Nu ți-era frică pentru copil?
Mi-era frică. Și mă străduiam să fac tot posibilul ca ea să nu vadă asemenea lucruri. Dar totuși nouă ni se pare că copiii nu înțeleg nimic. Ei sunt ca niște adulți mici, ei văd realitatea. Eu ascundeam de ea, însă ea înțelegea toate aceste lucruri și se urmărea. Ea vedea că mamei îi este rău, apoi venea tata, ei mergeam împreună în altă odaie, se încuie, apoi mama iese de acolo bine dispusă și începe să facă ceea ce făcea de obicei. Iar până la acel moment mama nici nu se putea mișca.
Îți poți aminti perioada când ai început să te droghezi? Cum a fost de la bun început?
De fapt, prima fată am luat niște pastile calmante împreună cu prietenele mele în clasa a 10-a, ne plăcea acea senzație. Apoi am început să fumez marijuana, deși nu își plăcea starea pe care mi-o producea, pentru că nu mă puteam controla. Peste un timp oarecare eu deja mă drogam intravenos împreună cu primul meu soț. Nu îmi amintesc dacă eu i-am cerut sau el mi-a propus și nici nu vreau să-mi amintesc.
Ți-a rămas vreun resentiment față de el?
Nici unul.
Ai avut nevoie de mult timp pentru a te elibera de resentimente?
Imediat ce am încetat să mai utilizez droguri, m-am eliberat de toate resentimentele acumulate. Din momentul când am început să judec și să-mi evaluez lucid viața, eu am înțeles că el nu are nicio vină, pentru că el niciodată nu m-a impus să o fac. Dacă pe mine mă interesează ceva, eu singură voi ajunge acolo unde vreau. Cu regret, el încă este frământat de sentimentul de vinovăție că a distrus familia și a pierdut totul.
El continuă să se drogheze și acum?
Nu, a renunțat acum doi ani.
Când a fost închis în detenție, ce ai simțit în acel moment?
Frică. Pur și simplu nu-mi dădeam seama cum mă voi descurca cu toate de una singură. Eu luam deja o doză mare, noi trăiam bine și brusc toate au dispărut că soțul era cel care asigura familia. Când a fost închis, de parcă am rămas fără mâini și fără picioare. În acel moment am înțeles că nu mă voi descurca singură cu fiica și cu dependența mea, de aceea am lăsat-o pentru o perioadă surorii mele mai mari la care a trăit următorii 5 ani. Aceasta a fost cu adevărat teribil.
O vizitai?
Ea venea uneori la mine. În acest răstimp simțeam un sentiment enorm de vinovăție pe care încercam să-l suprim cu mai multe droguri. Când veneam acasă în apartamentul meu pustiu și îmi aminteam cum era înainte, mă copleșea un sentiment de frică, de singurătate și vinovăție, pentru că eu permanent comparam situația prezentă cu ceea ce era în trecut.
În toți acești 5 ani, în ce consta ziua ta obișnuită?
Să găsesc o doză, să vin acasă, să mă încui și să mă droghez. Periodic mă internam în spital pentru detoxifiere, adică eu căutam o soluție, probabil era îndurarea și dragostea lui Dumnezeu care mi se dădeau de sus. De fiecare dată când mă pomeneam la marginea abisului, o voce îmi spunea: ”Ira, tu mergi într-o direcție greșită. Oprește-te!”. Dar atunci, în anii ’90, nu existau centre, comunități, nimeni și nimic care m-ar fi putut ajuta. Cel puțin, eu nu știam de existența acestora. Pentru mine această perioadă a fost una teribilă și foarte grea. Înțelegi, drogul nu e o simplă seringă cu un lichid oarecare, ci este o boală a minții, o boală a sufletului, de aceea omul nu este în stare să o înfrunte singur. Un punct mare și gras pentru droguri a fost pus când peste cinci ani am ajuns la spital, mi s-au prelevat analize la HIV și rezultatul s-a dovedit a fi pozitiv.
Te așteptai la un asemenea rezultat?
Eu nu vroiam să mă gândesc la aceasta. Gândul că aș putea să mă infectez îmi trecea uneori prin minte, pentru că pe atunci deja începeau să apară primele cazuri de infectare cu HIV, însă eu alungam aceste gânduri. Odată, când m-am internat în mod repetat pentru detoxifiere, mi s-a prelevat analiza de sânge. Îmi amintesc că m-a chemat șeful secției. Nu voi uita niciodată cuvintele lui. El m-a privit cu compasiune și mi-a spus: ”Ira, dacă vei duce un mod de viață sănătos și treaz, vei trăi atât cât îți este dat să trăiești”. Am înțeles imediat că analiza este pozitivă. Dar nu aceasta a fost cel mai important – în acel moment eu am conștientizat că acum trebuie să încep o viață nouă. HIV m-a zdrobit foarte puternic. Drogurile mi-au stricat și ele viața, însă o făceau treptat. Dar HIV (!) ca și cum a șters totul în viața mea. Și trecutul meu, și prezentul meu și chiar viitorul.
Din câte știu, cu Ruslan ai făcut cunoștință anume în această perioadă, în același spital?
Da, noi eram internați în diferite secții. Ruslan, prin niște cunoștințe comune a aflat istoria mea. Era anul 1998. Îmi amintesc că s-a apropiat de mine în odaia pentru vizite și între noi a început o conversație obișnuită, căreia atunci nu i-am dat nicio atenție, pentru că nu0mi doream nici un fel de relații cu un bărbat. Pusesem deja cruce pe mine însămi. Îmi amintesc foarte bine ce mi-a spus el atunci: ”Ira, tu ai un copil, ai de dragul cui trăi și pentru ce lupta”. Mi s-au întipărit cuvintele lui. După aceasta am început să construim relații de prietenie. Lângă el întotdeauna mă simțeam liniștită și în siguranță.
El te-a curtat?
M-m-m, nu am avut din acestea, deși, s-ar putea să nu-mi amintesc.
Ți-a făcut declarații de dragoste?
Ruslan nu este persoana care să vorbească, el face și pentru aceasta îl apreciez foarte mult.
Când v-ați externat din spital, de cât timp ați avut nevoie pentru recuperare completă?
Un și jumătate. Este curios faptul că atunci când m-am externat (eu am ieșit prima), noi nu am făcut schimb de telefoane, adrese, Ruslana pur și simplu dispăruse. El știa doar numele, prenumele meu și raionul. Și iată, peste un timp oarecare, noi ne-am întâlnit întâmplător.
După aceasta ți-a cerut numărul de telefon?
Nu, el în general nu are ținere de minte la cifre. Atât timp cât ne-am întâlnit, el niciodată nu a știut pe de rost numărul meu și, apropos, pe mine aceasta mă supăra la culme. Pur și simplu el nu atrage atenție acestor lucruri. Odată ne-am întâlnit în stradă, eu pe atunci lucram într-o gheretă, iar el trecea pe alături. Privirile noastre s-au întâlnit, el s-a apropiat și am început să discutăm. Peste un timp oarecare am început să ne întâlnim, iar apoi să locuim împreună. Am locuit împreună cam un an și jumătate și în tot acest răstimp ne drogam periodic. La un moment dat mi-am dat seama că mă afund tot mai mult și trebuie să ies cumva din această mocirlă. Înțelegi, atunci când într-un cuplu ambii sunt narcomani, aceasta distruge relațiile, aceasta distruge totul în jur. Atunci i-am propus lui Ruslan să plecăm împreună la Chișinău, ceea ce am și făcut. Bineînțeles, după ce ne-am mutat cu traiul nu s-a schimbat totul într-o clipă. Au fost multe dificultăți, atâtea încât ar ajunge pentru un interviu separat. Cea mai mare dificultate pentru mine atunci a fost frica de singurătate care m-a copleșit din nou, pentru că pe perioada reabilitării noastre noi am fost nevoiți să ne despărțim. Or, este imposibil să lucrez asupra restabilirii tale și, concomitent, să construiești relații. Viața este de așa natură încât dacă nu treci examenul, vei umbla în jurul aceluiași munte până nu vei susține acest examen.
Cât timp ați trăit separat?
Un an și jumătate. Pentru mine aceasta a însemnat depresie și multe lacrimi.
Ce s-a întâmplat după aceasta?
Ne-am înregistrat oficial căsătoria. În ziua când Ruslan mi-a propus să ne înscriem, eu tocmai venisem de la o conferință spirituală care m-a ajutat să înțeleg care este predestinarea mea aici, pe pământ. Și anume să ajut femele care sunt la fel de nenorocite, însingurate, dependente cum eram și eu în acel moment. Ziua oficializării relației noastre a fost foarte importantă pentru noi. Când am făcut schimb de inele, Ruslan s-a apropiat de mine și mi-a șoptit la ureche: ”Ira, totul se va aranja la noi”. Astăzi pot spune că el și-a onorat promisiunea și continuă să o facă în fiecare zi.
Unde era în tot acest timp fiica voastră mai mare?
Ea a locuit la sora mea. Când ne-am oficiat căsătoria cu Ruslan, nu am luat-o imediat cu noi, pentru că nici unul dintre noi nu era pregătit pentru aceasta. Dar ea ne vizita tot mai des și în felul acesta am construit relații cu ea din nou, din pagină albă. Îi sunt foarte recunoscătoare lui Ruslan care a construit corect relațiile sale cu Alexandra. El niciodată nu a pretins la rolul de tată, însă întotdeauna reușea să găsească cuvintele potrivite; nu o educa moralizator, ci îi oferea informația necesară. A trecut mult timp și odată, când serbam cu tot oficiul ziua de naștere a lui Ruslan, Sașa i-a lăsat o astfel de urare: ”Tu ești cel mai bun tată din lume, mulțumesc că m-ai învățat să trăiesc” (plânge).
Mă gândesc adesea de ce mi s-au întâmplat toate acestea în viața mea și ajung la concluzia că sunt recunoscătoare pentru tot ce s-a întâmplat. Da, eu am comis multe greșeli, însă am parcurs o cale importantă și am învățat multe. Și Îi sunt recunoscătoare lui Dumnezeu pentru toate greutățile prin care am trecut. Dacă nu aș fi trecut prin toate acestea, nu aș fi avut ceea ce am acum. Iar ceea ce am acum este mult mai prețios decât ceea era înainte. Și eu sunt dispusă să fac orice ca să păstrez toate acestea. Eu deja nu mă mai irosesc pe nimicuri, chiar dacă mai greșesc, acum reflectez și analizez mai mult. Și mă străduiesc să corectez greșelile cât mai repede, pentru că am plătit un preț prea mare pentru greșelile făcute în tinerețe.
Îți amintești de perioada când ai rămas însărcinată cu cea de-a doua fiică? Ai fost fericită?
Eu am tins spre aceasta timp de doi ani. Inițial pentru noi cu Ruslan acest subiect era unul închis, însă la un anumit moment, o voce lăuntrică a început să-mi vorbească că noi avem nevoie de un copil. În jurul meu permanent apărea anumite semne care îmi dădeau de înțeles că trebuie să nasc un copil. Și peste un timp oarecare, fără nici un fel de obstacole, ceea ce trebuia să se întâmple, s-a întâmplat. Eu înțelegeam că Iana ne-a fost dată de sus. Știi care e semnificația numelui ei? Mila lui Dumnezeu. Am aflat despre aceasta deja după ce s-a născut.
Ea v-a schimbat?
A fost un dar pentru ambii. Datorită ei familia și relațiile noastre au devenit mai puternice. Ceva timp în urmă în relațiile noastre a fost o criză și Iana a contribuit la păstrarea căsniciei noastre. Cu Iana am învățat să fiu mamă, am învățat să investesc nu doar în fizicul eu (adică, s-o hrănesc, să o îmbrac, să-i ofer posibilitatea de a studia), ci și în sufletul ei. Noi avem relații foarte apropiate și ea ne învață multe lucruri: să iubim, să fim în familie. Când am suferit de tuberculoză, ea a fost singura care mă impunea să lupt. Medicii însă îmi spuneau direct că eu sunt un pacient lipsit de perspectivă. Eu deja eram cu un picior în ceruri, eu deja vedeam pentru ce trebuie să-mi cer iertare, ce trebuie să corectez. Am luptat timp de jumătate de an, perioadă în care în fiecare zi trebuia să beau un pumn de pastile de la care mi se făcea teribil de rău. Îmi amintesc că în timp ce făceam tratamentul, ieșisem odată afară și reflectam: ”Sașa peste câțiva ani se va căsători. Ruslan, ca orice bărbat, cu timpul va întâlni o altă femeie. Dar Iana? Va avea altă mamă?! Nu, așa nu e bine! O altă mamă nu este de fapt mamă!”. Și am luptat de dragul ei.
Acum nu-ți mai este frică de nimic?
Nu are frică doar un om anormal, iar pentru o persoană normală frica este un instinct de autoconservare. Acum, deși au mai rămas anumite temeri, eu deja știu cum să lupt cu ele. Eu am un serviciu care îmi place, am două fiice iubite, un soț care mă sprijină foarte mult în momentele grele. Cândva am avut frica morții, acum însă înțeleg că nu are rost să te temi de aceasta, pentru că este oricum inevitabil. Când știi că ești la locul potrivit, când urmezi calea corectă, timpul tău de a pleca va veni atunci când vei reuși să faci aici tot ce ai de făcut.
Pentru ce îți trebuie ”Mamele pentru Viață”?
În același scop pentru care am avut nevoie de ”Viața Nouă” cândva. Când m-am eliberat de dependență, am conștientizat că menirea mea este de a ajuta peroanelor dependente ca mine. În anul 2009, după ce am trecut prin toate încercările care mi-a fost dat să le trec, am început să conduc organizația ”Mamele pentru Viață”. În felul acesta eu dezvolt lucrul cu femeile și copiii afectați de epidemia HIV și de narcomanie.
Le justificați pe aceste persoane?
Nu, deoarece nimeni, inclusiv nici eu, nu are dreptul să-I judece. Ei s-au pomenit implicați în problemele HIV/SIDA sau narcomanie dintr-o greșeală fatală care trebuie corectată, și nu este cazul să căutăm cine este de vină.
Când beneficiarii tăi află istoria ta, te admiră?
Eu pur și simplu aud adeseori fraza: ”Nu oricare ar putea trece prin ceea ce ai trecut tu”.
Ce sfat ți-ai dat ție însăți la 15 ani?
Trebuie să prețuiești viața, ea este doar una și trebuie să o trăiești cu demnitate. Nu o irosi în zadar, pentru vă viața este un dar. Și încă ceva, trebuie să fii întotdeauna recunoscătoare pentru tot ce ți se oferă. Pentru că toate încercările ni se dau cu un scop: cele rele, pentru a învăța o lecție; cele bune – pentru a mulțumi. I-aș mai spune Irinei la 15 ani să-și asculte întotdeauna părinții, pentru că niciodată nu doresc răul copiilor săi. Eu mi-am amintit de toate cuvintele mamei abia la 40 de ani, dar până atunci eram supărată pe ea, consideram că ea nu mă înțelege, nu mă iubește, încearcă să mă controleze. Acum însă înțeleg că părinții ne sunt dați pentru a ne educa, pentru a ne proteja de anumite greșeli. Eu întotdeauna le spun fiicelor mele în momentele când apar neînțelegeri între noi că nu le doresc decât bine și fericire și în unele aspecte eu le pot sfătui, le pot proteja de anumite pericole. Și ultimul meu îndemn pentru Ira la 15 ani – trebuie să trăiești pe acest pământ aducând utilitate, astfel încât, când te trezești dimineața, să înțelegi că poți face ceva bun, ceva important pentru alți oameni. Nu trebuie să trăiești doar pentru tine, ci și pentru alții, atunci noi devenim mai fericiți.